Performanța sistemului de sănătate reprezintă unul dintre pilonii principali ai creșterii și dezvoltării unui stat, deoarece starea de sănătate a populației influențează direct productivitatea muncii. Mai mult, o Românie demnă este o Românie în care accesul fiecărui cetățean la servicii medicale de calitate este respectat. În momentul de față, sistemul medical românesc funcționează deficitar in aproape toate componentele sale. Resursele consumate, oricum reduse in raport cu media Europeana, nu sunt utilizate in mod eficient. Țara noastră se poziționează pe ultimele locuri în clasamentele ce vizează performanța sistemelor de sanatate in Europa.

Existența datelor medicale cu un nivel înalt de calitate este fundamentală pentru monitorizarea unui sistem de sănătate. Un sistem medical performant are la bază un sistem informațional și un sistem de gestionare al datelor eficient, care contribuie fundamental la managementul resurselor (remunerarea personalului, prioritizarea investițiilor, îmbunătățirea calității serviciilor etc.). În România, modificările legislative repetate și absenta unei viziuni unitare asupra sănătății publice pe termen mediu și lung sunt strâns corelate cu un management al datelor lipsit de coerenta. Sistemele de raportare a datelor sunt diferite de la o instituție responsabilă la alta, iar responsabilitățile fiecărui actor în ceea ce privește managementul datelor nu sunt clar definite. Infrastructura de colectare și raportare a datelor a cunoscut o îmbunătățire în ultimii ani, însă nu acoperă toate nevoile unui sistem informațional modern. De asemenea, calitatea datelor este scăzută, datorită unui cadru legislativ deficitar, care nu încurajează raportarea corectă a datelor (subraportarea infecțiilor nozocomiale, lipsa raportării unor costuri reale pe caz în sistemul DRG etc.).

În ceea ce privește resursa umană, România se confruntă cu un deficit de medici și un adevărat exod al acestora către țările din vestul Europei, dar și către sectorul privat, care s-a dezvoltat în ultimii ani. Potrivit Colegiului Medicilor, cea mai îngrijorătoare situație se înregistrează în spitale, unde numărul medicilor a scăzut de la 20.648 în 2011, la 13.521, în 2014 (jumătate din necesar). Mai mult, 41% dintre aceștia au peste 50 de ani, iar rata de înlocuire a unui medic este una lentă – formarea unui specialist durează între 9 și 12 ani. În aceste condiții, multe unități spitalicești, dar și stații / substații de ambulanță, mai ales din orașele mici, se află în imposibilitatea de a asigura gărzi cu medici specialiști, personalul existent fiind suprasolicitat.

România se poziționează pe ultimele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul de personal medical (medici, asistenți etc.) la 100.000 locuitori (248,4 la 100.000 locuitori, față de media UE, 346,62) și pe o poziție fruntașă în ceea ce privește numărul de absolvenți de medicină (13,93 la 100.000 locuitori, față de 11,8, media EU, European Health for All Database, 2013). An de an, România produce absolvenți pentru export. Mai mult, România înregistrează mari deficite pe specialități (de exemplu, A.T.I, România având un efectiv de 586 de specialiști, față de un necesar de 1.610, conform Colegiului Medicilor din România). Paradoxal, tinerii medici specialiști se confruntă cu situația șomajului din diferite motive, precum blocarea posturilor din sectorul public.

România are mai puține spitale la 100.000 locuitori (2,47) comparativ cu media EU (3,01), însă valoarea indicatorului număr de paturi de spital la 100.000 locuitori (627,04, comparativ cu media EU de 527,43) ne indică dependența sistemului medical de asistența medicală spitalicească (WHO Health For All Database, 2013). Această problemă este amplificată și de organizarea și dotarea deficitară a ambulatoriilor integrate unităților spitalicești, puține dintre acestea fiind reabilitate și modernizate cu fonduri europene. Asistența medicală primară este deficitară și mai ales inechitabilă, existând disparități la nivel regional între centrele urbane mari (universitare), municipiile reședință de județ și orașele mici, dar și între mediile urban-rural. Spre exemplu, în România există aproximativ 300 de localități rurale fără medic de familie, mai ales în zone izolate sau defavorizate, în pofida unor sporuri acordate de autorități. În plus, chiar și în centrele medicale universitare există spitale care funcționează în spații improprii, în diferite locații, unele prezentând chiar risc pentrupacienți și personal, unde nu se pot organiza corespunzător circuite funcționale. O altă problemă majoră la nivel național o reprezintă numărul mare de consultații acordate în unitățile de primire a urgențelor, multe dintre acestea având capacitate limitată și fiind necorespunzător organizate. România nu dispune în prezent de spitale regionale de urgență, dotate cu echipamente de ultimă generație și personal adecvat, care să degreveze spitalele județene de cazurile cele mai complexe, acestea din urmă fiind deja suprasolicitate din cauza deficiențelor de dotare și personal a spitalelor orășenești și municipale, care redirecționează mulți pacienți către acestea.

Dotarea cu echipament medical performant confirmă afirmația anterioară: în 2012, în România se înregistrau 9,15 computere tomograf la 100.000 locuitori, comparativ cu state ca Germania sau Franța, unde valoarea indicatorului este de 18,61, respectiv 13,49 (Eurostat). Situația unităților IRM este similară: 3,83 aparate la 100.000 locuitori în România, 11,29 în Germania și 8,65 în Franța (Eurostat, 2012). O altă problemă o constituie faptul că achiziționarea de echipament medical performant nu este corelată cu necesitatea acestuia în respectiva unitate spitalicească, sau cu disponibilitatea resursei umane calificate pentru utilizarea acestuia. Totuși, cele mai multe unități spitalicești din România au aparatură și instrumentar medical depășit și insuficient pentru a asigura permanență serviciilor medicale în caz de adresabilitate ridicată, unele dispozitive fiind vechi de peste 20-30 de ani.

Cele mai multe dintre aceste afecțiuni sunt cauzate de factori asociați stilului de viață (consum de alcool, tutun, alimentație nesănătoasă) și pot fi prevenite printr-un stil de viața sănătos, informare și educare, imunizare (programul național de imunizări). În acest context, este esențială implementarea unor programe naționale de screening pentru afecțiunile cele mai frecvente, similare cu cele existente în alte State Membre ale Uniunii Europene.

 SUSȚINE PACT CU O SEMNĂTURĂ