Lipsa statisticilor actualizate despre diaspora românească și lipsa unei unei metode eficiente de comunicare cu românii din diaspora în timp util. Avem una dintre cele mai mari diaspore ale unei țări din cadrul Uniunii Europene. Cum statul român nu a reușit, până astăzi, un recensământ adecvat al cetățenilor români din străinătate, o estimare, folosind surse neoficiale, ne indică faptul că diaspora românească se ridică la cel puțin 4 milioane de persoane. (vezi bibliografia).

Rata scăzută de participare civică. Lipsa măsurilor de apropiere a cetățenilor față de ceea ce se întâmplă în România (vot prin corespondență cu înscriere online/vot electronic, numărul mic de parlamentari care reprezintă populația românilor din diaspora șamd) se reflectă direct în interesul lor de implicare civică.

Îngreunarea procesului de repatriere a celor care doresc să revină, prin ineficiență legislativă și birocratică.

Nivel scăzut al calității serviciior consulare românești prestate în străinătate. Secțiile consulare au o capacitate de procesare scăzută, ineficientă, birocrație excesivă, aparatură inadecvată, lipsa avizierelor electronice care să ajute la ghidarea fluxului. Condițiile de lucru sunt improprii pentru angajați, dar și în sălile de așteptare, pentru mame, copii, vârstnici sau persoane cu dizabilități.

SUSȚINE PACT CU O SEMNĂTURĂ

În ultimii ani, producția culturală din România a ajuns să fie apreciată și cunoscută la nivel internațional mai mult decât pe plan local, rivalizând, ca factor de promovare, cu producțiiile marilor puteri economice și culturale ale Europei. Într-o ierarhie a producției culturale făcută de cercetători la universitatea MIT1 (Pantheon – Mapping Historical Cultural Production), România se află pe locul 34 din 190 de țări. Cultura a fost, este și va fi una din principalele cărți de vizită ale României. Cu toate acestea, resursele alocate sectorului cultural indică lipsa de importanță și viziune care i se acordă în present.

Subfinanțarea: pentru anul 2016, bugetul alocat Ministerului Culturii a fost de 773,261 milioane de lei, aproximativ 0,1% din PIB, în vreme ce, în Franța, bugetul este de 1% din PIB și se ridică la aproximativ un miliard de euro. Cheltuielile de personal însumează 14,568 de milioane de lei din bugetul alocat iar pentru proiectele cu finanțare din fonduri externe nerambursabile aferente exercițiului financiar 2014-2020 au fost alocate 200 de milioane de lei.

Managementul instituțiilor publice de cultură: lipsa unei strategii de raportare la piața de consum cultural și la consumatorii specifici; slaba pregătire a managerilor instituțiilor publice de cultură, care nu respectă și nu înțeleg regulile antreprenoriatului cultural; blocarea posturilor din conducerea instituțiilor sau instalarea în funcții a unor manageri  interimari, datorită numărului mare de abuzuri în serviciu și a punerii sub urmărire sau anchetă penală a unora dintre aceștia. Lipsa de viziune pe termen lung, contactul aproape inexistent cu mediile profesionale internaționale, lipsa de comunicare între instituțiile reprezentative.  

Dialogul deficitar dintre comunitățile creative: colaborarea dificilă, uneori inexistentă, dintre reprezentanții mediului artistic, audio-vizual și mediul tehnic și tehnologic în vederea dezvoltării unor produse culturale inovatoare și transdisciplinare. Atitudinea refractară a conducerii instituțiilor de cultură în ceea ce privește inovația din domeniu și refuzul colaborării cu membrii comunităților de artiști independenți.

Statutul artistului: poziția uneori ambiguă a rolului creatorilor de artă și artiștilor interpreți în societate duce la apariția unor situații conflictuale și a diminuării influenței creative a acestora. Recunoașterea documentelor internaționale specifice care enunță principiile de bază referitoare la desfășurarea activității creatorilor de artă  este îngreunată de birocrație și de prioritățile asumate de către autoritatea de resort.

SUSȚINE PACT CU O SEMNĂTURĂ

STRATEGII PENTRU DEZVOLTAREA SECTORULUI PRIVAT

STRATEGIE 1 - PACT PENTRU PARTENERIATE

O guvernare inteligentă înseamnă implicarea banilor privați în investițiile publice. Parteneriatul Public Privat, concesiunile de lucrări și servicii precum și alte modele de atragere a capitalului privat în realizarea de investiții publice pot încuraja dezvoltarea tuturor sectoarelor economiei: construcții, producție, industrii. Cu cât reușim să atragem mai mult capital privat în economie cu atât vom avea locuri de muncă mai multe și mai bine plătite, venituri mai mari la taxe locale și un nivel de trai mai ridicat. Modul cum se desfășoară achizițiile publice, într-un mediu puțin predictibil și conform unor criterii care nu țin cont de calitatea serviciilor ofertate, face ca un întreg sistem al cheltuielilor publice să fie ineficient și susceptibil de abuzuri, în defavoarea cheltuielii banului public cu responsabilitate și cu o valoare adăugată scăzută din punctul de vedere al efectului util.

STRATEGIE 2 - PACT PENTRU NOILE FIRME

Un mediu antreprenorial dinamic este esențial pentru economia unei țări. Dacă cetățenii pot deschide firme cu ușurință atunci numărul acestora va fi mai mare, ceea ce va genera în timp locuri de muncă, profituri și inovație. În ultimii ani Romania a făcut progrese în această direcție și numărul de zile necesare pentru înfiintarea unei firme a scăzut la 8, față de câteva săptămâni în trecut iar numărul de proceduri la 5. Situația mai poate fi îmbunătățită, în special datorită informatizării și a simplificării procedurilor de obținere a avizelor. Scăderea barierelor pentru înființarea unei firme este importantă pentru că ar putea crește atractivitatea mediului de afaceri local față de țările din regiune și ar ajuta la recuperarea decalajului față de Europa de Vest.

STRATEGIE 3 - PACT PENTRU INVESTIȚII

Atragerea capitalului privat în economia românească nu poate fi o activitate pasivă, de așteptare a investitorilor. Aceștia trebuie stimulați și atrași prin activități concrete, prin care le sunt prezentate oportunități și facilități pentru investitori în România (fonduri nerambursabile, facilități fiscale, ajutor de stat), dar și proiecte de investiții concrete. Economia românească nu se poate moderniza într-un mod susținut fără aportul investitorilor străini. Este greu să generezi tehnologiile, know-how-ul și procedurile operaționale rafinate în țările din Vest de-a lungul a mai multor decenii. Este mult mai ușor să beneficiezi de un transfer al acestor tehnologii, know-how și proceduri, ceea ce permite o creștere rapidă a cunoștiințelor și productivității unui număr mare de oameni și crează condițile propice pentru inovare și schimare tehnologică endogenă. Dezvoltarea unei agenții de atragere a investitiilor straine cu oameni profesioniști, buni cunoscatori ai industriilor românești cu potențial, este imperios necesară dacă România își dorește noi investitori în domenii cu valoare adaugată mare.

STRATEGIE 4 - PACT PENTRU ANTREPRENORIAT AGRICOL

Sectorul agricol nu este un motor de creștere în nici o țară dezvoltată. Este un sector strategic, ce trebuie să fie o prioritate pentru orice guvern, dar nu este un sector care să permită creșterea susținută a unei economii pe termen lung. Matematic vorbind, și la nivel global, sectorul agricol trebuie să asigure hrana oamenilor de pe planetă – ceea ce o face în momentul de față. Potențialul de creștere este ca atare limitat – supraproducția de produse agricole de obicei rezultând în scăderea prețului lor. Potențial de creștere există de obicei pe nișe clare (de exemplu, brânza maturată, vinul din anumite regiuni, ciocolata de calitate superioară) și pentru culturile ce pot fi vândute sub prețul mondial (datorită mecanizării și inovării – de exemplu culturile modificate genetic). Ca atare, sectorul agricol românesc nu poate să devină competitiv decât prin specializare pe nișe clare, și prin mecanizare și exploatarea unor suprafețe mai mari de teren (introducerea culturilor modificate genetic nu ar trebui încurajată având în vedere lipsa datelor cu privire la potențialele efecte adverse ale acestor culturi). În același timp trebuie avut în vedere că regiunile cu cele mai mari exploatări agricole, sunt și regiunile cu populația cea mai sărăcită. Mulți din agricultorii din aceste zone își dau parcelele în arendă și nu pot să întrețină mici exploatări care să le asigure un standard de viață decent.

STRATEGIE 5 - PACT PENTRU ECONOMIA CUNOAȘTERII

Fără a inova, România nu își poate asigura creșterea pe termen lung, rămânând dependentă de inovațiile făcute de alte țări. În mod evident, investițiile în cercetare și dezvoltare trebuie să aibă în vedere și capacitatea piețelor românești de genera și susține inovații. Piața românească este deocamdată prea mică pentru a permite maturarea unor inovații iar piața UE este mult prea fragmentată și relativ greu de penetrat (datorită barierelor lingvistice și culturale). De asemenea, autoritățile publice sunt în general slabi administratori ai inovaților, iar atunci când inovează o fac de obicei involuntar și indirect.

STRATEGIE 6: PACT PENTRU EXPORT

Cu cât firmele românești au acces la piețe mai mari și mai diverse, cu atât vor fi mai productive. Performanța economiei românești din ultimii ani se datorează în mare parte integrării României în piața unică europeană. Poziția periferică a României în UE nu ne favorizează însă, și regiunile mai depărtate de granița de vest au în general și o performanță mai proastă. Numai aproximativ 17% din comerțul României se face cu țările imediat vecine (Moldova, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Turcia). Ca termen de comparație, Germania și Franța fac cam 63% din comerțul lor cu țările imediat limitrofe.

 SUSȚINE PACT CU O SEMNĂTURĂ

La nivel global, biodiversitatea reprezintă unul dintre cei 9 parametri planetari cel mai puternic afectați de activitatea umană. Limita de siguranță pentru parametrul biodiversitate este cu mult depășită, situația actuală fiind descrisă ca asemănătoare unei dispariții masive a speciilor (great extinction) - un eveniment cu impact catastrofal pe termen lung. La nivel european, mediul înconjurător este puternic antropizat, cu un grad redus al biodiversității, deși în ultimele decenii situația tinde să se amelioreze datorită reglementărilor cu acest scop. În România, biodiversitatea a avut mai puțin de suferit de pe urma activităților economice și a impactului antropic în general. Capitolul biodiversitate este unul dintre puținele unde România se clasează mai bine decât majoritatea statelor europene. Fiind situat în Europa Centrală, la distanţă egală atât între Polul Nord şi Ecuator, cât şi între Oceanul Atlantic şi Munţii Urali, în bazinul hidrografic al Dunării şi Mării Negre, teritoriul României include 28% zone muntoase, 42% dealuri şi podişuri şi 30% câmpii – caracteristici unice în Europa. Cinci din cele unsprezece regiuni bio-geografice ale Europei se găsesc în România: alpină, continentală, panonică, pontică (inclusiv regiunea marină a Mării Negre) şi stepică. Ecosistemele naturale şi semi-naturale acoperă 47% din suprafaţa ţării. 

În anul 2006, în România au fost stabilite aproximativ 900 de tipuri de habitate naturale, dintre care peste 500 sunt incluse în sistemul Natura 2000 si au fost identificate 225 000 ha de păduri de virgine. Principalul instrument al Uniunii Europene pentru conservarea in situ a biodiversităţii îl reprezintă reţeaua Natura 2000, ce include în România 382 de Situri de Importanţă Comunitară şi 148 de Arii de Protecţie Specială Avifaunistică, acoperind aproape 23% din teritoriul naţional (5.406.000 ha). Ariile naturale protejate de interes naţional reprezintă 7% din teritoriul naţional şi se suprapun în mare parte cu siturile Natura 2000. O importanţă specială trebuie acordată ariilor naturale protejate de importanţă internaţională:

○     3 rezervaţii ale Biosferei – ce acoperă o suprafaţă de 664.446 ha: Delta Dunării (1991), Retezat (1979) şi Pietrosul Rodnei (1979);

○     19 situri Ramsar (zone umede de importanţă internaţională) – ce acoperă o suprafaţă de 1.156.448 ha: Delta Dunării (1991), Insula Mică a Brăilei (2001), Lunca Mureşului (2006), Dumbrăviţa (2006), Lacul Techirghiol (2006), Parcul Naţional Porțile de Fier (2011), Parcul Natural Comana (2011), Tinovul Poiana Stampei (2011), Confluenţa Olt-Dunăre (2012), Lacul Bistreţ (2012), Lacul Iezer Călăraşi (2012), Lacul Suhaia (2012), Blahnița (2013), Brațul Borcea (2013), Calafat – Ciuperceni – Dunăre (2013), Canaralele de la Hârșova (2013), Ostroavele Dunării-Bugeac-Iortmac (2013), Dunărea Veche – Brațul Măcin (2013) și Confluență Jiu – Dunăre (2013). 

Delta Dunării este un membru important al Reţelei Mondiale a Rezervaţiilor Biosferei UNESCO şi sit RAMSAR, reprezentând cea mai întinsă zonă umedă din Europa, cea mai mare zonă compactă cu stuf din lume, cu aproximativ 1 700 de specii de floră şi 3 800 de specii de faună şi cu peste 30 de tipuri de ecosisteme. În ultimele decenii, o serie de factori au condus la modificarea compoziţiei şi structurii ecologice a capitalului natural românesc: extinderea şi intensificarea sistemelor de producţie agricole prin transformarea unor ecosisteme naturale sau semi-naturale în terenuri arabile şi amenajarea lor pentru aplicarea tehnologiilor de producţie intensive; dezvoltarea infrastructurii de producţie în diverse unităţi, cu precădere în sectoarele metalurgiei feroase şi neferoase, industriei chimice şi petrochimice, contribuind masiv la poluarea aerului, a apelor de suprafaţă şi subterane şi a solului; supraexploatarea pădurilor naturale şi dezechilibrarea ecologică a multor bazine hidrografice montane etc.

SUSȚINE PACT CU O SEMNĂTURĂ

O Românie demnă și dezvoltată trebuie să respecte și să gestioneze în mod durabil resursele și serviciile oferite de către mediul înconjurător. Pentru atingerea acestui deziderat, sunt necesare proiecte de ameliorare a calității aerului, a apelor și a solului, precum și protejarea biodiversității. Fondurile europene pentru perioada 2014-2020 vor contribui în continuare în mod semnificativ la conturarea proiectelor de mediu ca oportunități, însă este necesară în același timp și așezarea principiilor dezvoltării durabile mult mai adânc în conștiința și practica românească. 

Calitatea aerului, apelor și a solului, precum și gestiunea fondului forestier, a deşeurilor şi a siturilor contaminate sunt adresate necorespunzător în România. Din multe puncte de vedere, indicatorii de mediu plasează România la coada clasamentului european, cu excepția biodiversității și a calității apelor / solului (care sunt într-o stare și mai deficitară în celelalte state membre). În România, protecția mediului este percepută adeseori ca o obligație costisitoare și aproape inutilă, fiind rar abordată ca o oportunitate și o investiție pe termen lung. Această situație se regăsește atât la nivel politic și al administrației publice, cât și al cetățenilor și al agenților economici. Mobilizarea societății civile în cazul Roșia Montană este o excepție. Spre deosebire de alte sectoare de activitate, unde o parte a investițiilor au avut o motivație economică, investițiile în domeniul protecției mediului sunt aproape în totalitate rezultatul standardelor și legislației europene cărora România trebuie să li se conformeze. 

Principalele cauze ale poluării aerului sunt dependența ridicată de cărbune inferior/ lignit în producția de energie electrică (în unități ineficiente și inflexibile, deși modernizate), respectiv de lemn pentru încălzire în mediul rural (în sobe ineficiente, cu ardere deschisă și fără filtre), urmate de traficul rutier cu un parc de autovehicule învechit (pe străzi și șosele aglomerate). Poluarea industrială, specifică perioadei comuniste, a scăzut considerabil o dată cu închiderea mastodonților industriei grele și modernizarea celor transformați în companii profitabile cu capital privat. Poluarea cu microparticule PM2,5, din surse industriale și sectorul transporturi, cauzează peste 25 mii de decese premature anual în România (o rată de aproape 1400 ani de viață/ milion locuitori, depășită la nivelul UE doar de Bulgaria, Polonia și Ungaria). România stă însă mai bine, comparativ cu statele UE, la reducerea poluării aerului cu oxizi de sulf, azot și alți poluanți. În ceea ce privește poluarea apelor și a solului, cauza principală o reprezintă depozitarea inadecvată a deșeurilor și lipsa tratării corespunzătoare a apelor uzate în mediul urban și cel rural, atât în sectorul rezidențial cât și la agenții economici. Situația este agravată de creșterea consumului, de modul inadecvat de utilizare a infrastructurii existente, precum și de ritmul scăzut al noilor investițiilor în infrastructură modernă (colectare selectivă, valorificare energetică/ reciclare, tratare a apelor uzate, canalizare etc). În privința situaţiei siturilor contaminate, în România nu există un cadru juridic adecvat, în care termenul “arie contaminată” să fie clar definit şi care să impună standarde de reabilitare. 

România este al treilea mare producător de deșeuri la nivel european, după Germania și Franța, cu aproximativ 250 milioane tone în fiecare an. Raportat la populație, România este al 6-lea mare producător de deșeuri, cu aproximativ 13 tone anual pe cap de locuitor (13 t/an/loc). Peste 80% din acest volum este asociat activităților de minerit în subteran și la suprafață, ce generează cantități foarte mari de steril. Acesta este depozitat în halde, unde se impun lucrări de amenajare pentru a reduce impactul negativ asupra mediului - riscul unor accidente, precum și impactul asupra ecosistemelor și a biodiversității. Gestiunea necorespunzătoare a deșeurilor din sectorul resurselor minerale are un impact major asupra calității mediului înconjurător în zonele afectate de activități miniere. România produce aproximativ 44 milioane tone (mt) de deșeuri anual din alte activități decât mineritul, respectiv aproximativ 2,2 t/an/loc. Acest nivel este foarte apropiat de cel mediu european, respectiv similar celorlalte state europene. În ultimul deceniu, tendința a fost de scădere ușoară la nivel european, respectiv de creștere ușoară în România. Principalele surse de deșeuri (în afara mineritului) în România, în ordinea volumului total anual, sunt: activități economice (altele decât sectorul energetic, construcțiile și industria producătoare) - 22,6 mt, sectorul energetic - 9 mt, industria producătoare - 6 mt, gospodăriile - 4,6 mt, sectorul construcții - 1,3 mt. Gestiunea deșeurilor din toate aceste sectoare se realizează, în România, în mod deficitar. Doar jumătate dintre cele 44 mt de deșeuri din alte activități decât mineritul sunt gestionate altfel decât prin depozitare la ”groapa de gunoi”. Dintre cele gestionare corespunzător, 18,8 mt sunt reciclate - în special deșeuri din sectorul industriei producătoare și alte activități economice. Doar 2 mt sunt incinerate, dintre care aproximativ 85% în scopul producerii de energie.

La categoria celor 22 mt depozitate anual în ”gropi de gunoi” se încadrează aproape totalitatea deșeurilor menajere, gradul de colectare selectivă și valorificare a deșeurilor gospodăriilor fiind extrem de scăzut. Reciclarea și reutilizarea acestor deșeuri trebuie să crească semnificativ în următorii ani, România fiind în procedură de infringement deschisă de Comisia Europeană datorită nerespectării acquis-ului comunitar cu privire la gestiunea sustenabilă a deșeurilor. România stă mai bine la capitolul deșeuri periculoase, având al treilea cel mai mic volum de astfel de deșeuri pe cap de locuitor din UE. Se produc aproximativ 670 mii tone deșeuri periculoase anual, dintre care 521 mii tone sunt gestionate în felul următor: 166 mii tone utilizate pentru a produce energie, 136 mii tone incinerate, 116 mii tone reciclate, respectiv 103 mii tone depozitate. În ceea ce privește deșeurile radioactive de la centrala nucleară de la Cernavodă, nu s-au găsit până în prezent soluții sigure de depozitare permanentă. Este esențială stocarea acestora în condiții de maximă siguranță, respectiv provizionarea sumelor necesare pentru soluția permanentă de depozitare sau neutralizare, pe parcursul funcționării profitabile a centralei nucleare. 

SUSȚINE PACT CU O SEMNĂTURĂ

Creșterea fulminantă, începând cu revoluția industrială în urmă cu 250 de ani, a numărului de locuitori și a nivelului de trai al acestora la nivel planetar pun presiunii imense asupra echilibrelor geo-bio-chimice globale ce păstrează calitatea mediului înconjurător la parametrii ce au permis această dezvoltare. Utilizarea pe scară largă a combustibililor fosili, în special a cărbunelui și a petrolului, conduce la acumularea rapidă a gazelor cu efect de seră (GES) în atmosferă, cu un efect lent dar cert și greu reversibil de creștere a temperaturii medii la suprafața Terrei. Efectele acestei încălziri se răsfrâng în numeroase forme asupra mediului înconjurător - creșterea frecvenței fenomenelor meteorologice extreme, ridicarea nivelului oceanului planetar, perturbarea ecosistemelor etc. În lipsa unei capacități solide de adaptare la schimbările climatice, în special în țările în curs de dezvoltare, efectele schimbărilor climatice se resimt sub forma daunelor umane și materiale în urma fenomenelor extreme, cu riscuri de securitate alimentară, conflicte militare / războaie civile devastatoare, migrație masivă a populațiilor, etc.

În acest context, acordul de la Paris din luna decembrie 2015, semnat de majoritatea statelor lumii în luna aprilie 2016, ce urmează a fi ratificat la nivel național pe întreg mapamondul, stabilește clar angajamentul fiecărui stat de a combate schimbările climatice în vederea limitării încălzirii globale la maximum 2℃ față de perioada pre-industrială (limita maximă considerată a fi tolerabilă pentru societatea umană, așa cum este organizată în prezent). Promisiunile statelor de a lua măsuri în această privință sunt estimate în prezent la a limita creșterea temperaturii la 2,7 ℃, cu perspectiva de a reîntări eforturile în anii următori. România, ca stat membru al UE, își asumă responsabilitatea de a contribui în mod echitabil la limitarea emisiilor de GES în concordanță cu ținta de încălzire de 2℃.

Dioxidul de carbon (CO2) reprezintă aproximativ 80% din totalul emisiilor de GES, raportat la impactul asupra schimbărilor climatice. Acest pact se referă în principal la emisiile de CO2, fără a exclude măsuri conexe ce limitează emisiile altor GES precum metanul și oxizii de azot. În anul 2015, la nivel mondial, emisiile de CO2 au fost estimate la 35.7 miliarde de tone (Gt), echivalentul a 4.9 tone/cap de locuitor (t/loc). Emisiile de CO2 ale UE au fost de aproximativ 3.2 Gt, respectiv 6.6 t/loc. UE este în grafic cu privire la atingerea țintei de a reduce emisiile de GES cu 20% până în anul 2020, față de nivelul din anul 1990. Pentru anul 2030, ținta adoptată va fi o reducere de 40% față de nivelul anului 1990. Perspectiva pentru anul 2050 este o reducere de 80-95% a emisiilor anuale de GES. Atingerea acestei ținte, la nivelul UE, în paralel cu eforturi similare pe întreg mapamondul, presupune o transformare fundamentală atât la nivelul societății în ansamblu, cât și la nivel individual, în toate sectoarele de activitate și aspecte ale vieții private - mobilitate, locuințe, alimentație, consum etc. Modul în care România își va însuși această tranziție spre societatea sustenabilă și spre un model propriu de dezvoltare durabilă va transforma societatea românească în profunzime și va defini elemente esențiale ale României dezvoltate, democratice și demne (RO3D) pe care ne propunem să o construim împreună.

În anul 1990, emisiile României de GES au fost echivalentul a 253 milioane de tone CO2 (Mte), adică 10,8 t/loc. Dintre acestea, 185 Mte au fost asociate sectorului și consumului energetic; restul provenind din procese industriale, agricultură și deșeuri. Între timp, industria grea cu intensitate energetică ridicată pe bază de combustibili fosili, specifică regimului comunist, fie a intrat în faliment, fie a fost restructurată și și-a îmbunătățit eficiența energetică. În orice caz, structura economiei este în prezent mult mai mult axată pe servicii, iar industria se axează pe produse finite cu valoare adăugată mai ridicată. În anul 2005, emisiile de GES ale României au fost de 147 Mte, echivalentul a 6,8 t/loc. Dintre acestea 102 Mte au provenit din sectorul și consumul energetic. Față de anul 1990, se înregistrau reduceri semnificative ale emisiilor inclusiv din procesele industriale și în agricultură. Anul 2005 este anul în care au intrat în acțiune sistemul și piața ETS ale UE pentru reducerea emisiilor, fiind considerat an de referință pentru stabilirea a numeroase ținte la nivel comunitar, cu componente naționale aferente inclusiv României.  În anul 2013, cel mai recent pentru care sunt publice date detaliate cu privire la România (diferențele structurale față de anul 2015 sunt însă nesemnificative), emisiile de GES au fost de 111 Mte, consemnând o reducere de 25% față de anul 2005. Pe cap de locuitor, nivelul atins este de 5,6 t - performanța mai redusă a indicatorului fiind dată de scăderea rapidă a populației în ultimul deceniu (aderarea la UE și sporul natural negativ). În prezent, aproximativ 77 Mte provin din consumul energetic: 26 Mte în sectorul energetic, 14 Mte în industrie și construcții, 15 Mte în transporturi, 11 Mte în celelalte sectoare consumatare de energie. Alte 10 Mte (în principal metan) sunt asociate activităților de extracție, transport și distribuție a gazului natural, datorită pierderilor din rețeaua de infrastructură învechită și supradimensionată. Singurele segmente care au înregistrat o creștere a emisiilor față de anul 1990 sunt cele al transporturilor și al deșeurilor (aproximativ 6 Mte, în principal metan, din deșeuri menajere, industriale și ape uzate gestionate necorespunzător). Procesele industriale conduc în prezent la emisii de aproximativ 10 Mte, în timp ce sectorul agricol este responsabil de aproximativ 18 Mte (metan și oxizi de azot) în afara consumului energetic. Există soluții, mai mult sau mai puțin costisitoare, de a reduce în continuare emisiile din aceste surse, însă potențialul nu este foarte ridicat.  În ceea ce privește țintele de emisii de GES pentru România în cadrul UE, există două mari categorii tratate distinct - cele incluse în sistemul ETS (aproximativ 42 Mte din sectorul energetic și industrie), respectiv restul emisiilor, neincluse în sistemul ETS. Pentru sistemul ETS, începând cu anul 2020 (fără alocări gratuite de drepturi a emite GES), țintele se stabilesc la nivel comunitar iar prețul dreptului de a emite o tonă GES va determina poluatorii să reducă sau să eficientizeze activitatea aferentă. Pentru anul 2030, s-a stabilit o țintă comunitară de reducere a emisiilor cu 40% față de anul 2005. Mecanismul va fi în special în detrimentul generării de electricitate pe bază de cărbune, dar și cea pe bază de gaz natural. Sunt stimulate prin sistemul ETS și măsurile de reducere a emisiilor din procese industriale - ciment, metalurgie feroasă, producția de aluminiu și cea de îngrășăminte chimice etc. Emisiile neincluse în sistemul ETS (non-ETS) provin în principal din: transporturi, agricultură, utlizarea directă a combustibililor fosili pentru încălzire în sectorul rezidențial/ servicii, respectiv gestiunea deșeurilor. România este în grafic pentru a își îndeplini ținta alocată de emisii non-ETS pentru anul 2020, însă nu a fost încă negociată o țintă pentru anul 2030. Principalele direcții de acțiune identificate mai jos adresează oportunitatea reducerii emisiilor non-ETS în orizontul de timp 2018-2020-2030. Pentru anul 2050, o reducere de 80-95% a emisiilor de GES față de anul 1990 ar însemna un nivel total al emisiilor de 13-50 Mte. Întrucât emisiile neasociate sectorului și consumului energetic sunt în general mai dificil de eliminat, o contribuție primordială va trebui să o aibă sectorul energetic. În contextul creșterii economice și a nivelului de trai, reducerea emisiilor de la nivelul actual de aproximativ 110 Mte va necesita eforturi susținute și substanțiale la nivelul întregii societăți, în tandem cu partenerii europeni și evoluțiile tehnologice și de paradigmă la nivel global. 

Evenimentele meteorologice extreme, precum valurile de căldură, seceta, inundațiile și căderile de grindină devin tot mai frecvente sau intense atât la nivel European, cât și național. România va trebui să monitorizeze schimbările climatice și să dezvolte politici și măsuri de adaptare integrate, pentru a diminua vulnerabilitățile induse de schimbările climatice. Încălzirea globală accelerată generează o serie de fenomene climatice periculoase, potențial defavorabile sectorului agricol. Culturile agricole pot fi afectate de secetă, inundații, căderi de grindină sau înghețuri târzii, iar frecvența acestor fenomene meteorologice extreme periculoase crește constant de la an la an. Aceste fenomene extreme conduc la pierderi semnificative prin calamitarea recoltelor sau distrugerea culturilor, iar pagubele produse afectează sectoare strategice ale economiei agroalimentare.  România dispune de o suprafață semnificativă expusă riscului de inundații. Inundațiile reprezintă o problemă recurentă pentru sectorul agricol, în ultimii 20 de ani producându-se inundații severe și din ce în ce mai frecvente. Printre cauzele producerii inundațiilor se numără creșterea cantităților de precipitații, topirea zăpezilor sau blocarea cursurilor râurilor cu gheață. Alți factori suplimentari precum lipsa unei infrastructuri de prevenire a inundațiilor accentuează impactul negativ. Creșterea temperaturii și secetele mai frecvente și mai intense pot conduce la o ariditate tot mai mare a solului și la pagube semnificative în sectorul agricol. Ariditatea crescută a solului, combinată cu vânturi calde, amplifică riscul de degradare al solului, în special în zonele sud-estice ale României. Drept urmare există riscul deșertificării și a pierderii terenurilor agricole în regiunile vulnerabile la eroziune. Temperaturile ridicate si secetele pot determina si o creștere a frecvenței și intensității incendiilor de pădure. Micii fermieri reprezintă categoria socială cea mai vulnerabilă în fața schimbărilor climatice, deoarece fac față mai greu dificultăților economice și sociale. Condițiile de mediu nefavorabile le măresc vulnerabilitatea și le reduc capacitatea de adaptare. Zonele rurale sunt cele mai expuse la schimbările climatice, în special zonele sărace, unde activitățile agricole constituie traiul de zi cu zi.  Biodiversitatea este expusă unor riscuri multiple cauzate de schimbările climatice, precum variațiile în cantitatea de precipitații și distribuția lor sezonieră, creșterea temperaturilor calde extreme, scăderea cantității de zăpadă și a numărului de zile de îngheț în timpul sezonului rece, etc. Aceste fenomene extreme determină schimbarea comportamentului speciilor, ca urmare a stresului indus asupra capacității lor de adaptare. Schimbările pot afecta considerabil distribuția și compoziția habitatelor naturale și în cazuri extreme pot conduce la extincția anumitor specii de floră și faună. Fenomenele meteorologice extreme generează riscuri și asupra sănătății populației. În contextul unei clime mai calde și mai umede, incidența bolilor cardiovasculare și a celor respiratorii infecțioase crește. Calitatea scăzută a apei și temperaturile ridicate pot contribui la răspândirea bolilor, cu efect asupra sănătății publice. Sectorul turistic din România este și el vulnerabil în fața condițiilor meteorologice extreme.

SUSȚINE PACT CU O SEMNĂTURĂ