Pentru societatea românească, protestele din ultima lună, cele mai mari din ultimii 27 de ani, semnifică o bornă istorică. Dincolo de revendicările manifestanților şi reacțiile Guvernului, ele au reprezentat proba de maturitate democratică a românilor și un exemplu pentru întreaga lume liberă. Când sute de mii de oameni ies în stradă în toată România pentru apărarea unor valori fundamentale, putem vorbi despre un popor care, în bună parte, a interiorizat şi aplică mecanismele democratice. Este ceea ce Dankwart Rustow numește „democratic habituation”: procesul prin care, într-o tranziție de la dictatură, oamenii ajung treptat să prețuiască democrația (Transitions to Democracy: Toward a Dynamic Model). Anunțată încă din 2011, regăsirea nesperată a unui filon civic atât de pronunţat a fost definitiv confirmată în acest început de an. Sau, în registrul lui Malcolm Gladwell, românii au depășit punctul critic – the tipping point – în drumul spre democrație.

Este un câștig semnificativ, însă insuficient pentru o democrație consolidată. Condiția esențială este instituționalizarea acestui progres civic. Degeaba avem o societate civilă activă, degeaba avem un mediu privat relativ funcțional, dacă acestea nu au un interlocutor care să asculte revendicările lor, să le înțeleagă şi să facă tot ce-i stă în putință pentru a preveni crizele. Acesta trebuie să fie factorul politic. În cazul nostru însă, amploarea tot mai mare a protestelor din ultimii cinci ani semnifică adâncirea prăpastiei dintre cetățeni şi politicieni. Avem astfel de-a face cu un dialog al surzilor: două părți care nu pot comunica pentru că se află în două ere diferite. Pe de-o parte, factorul politic pare încremenit în timp, în tiparele deceniilor trecute (incompetență, șmecherie, aroganță, cinism); pe de altă parte, o societate civilă tot mai matură și tot mai puțin dispusă să permită abuzuri din partea celor care ar trebui să ne reprezinte.

Fac un autodenunţ. E în termenul (mai nou redus) de şase luni. Sunt un manipulat. Oculta mondială, Soros şi multinaţionalele m-au scos la protest, nu principiile şi ataşamentul faţă de ceea ce ar trebui să fie o democraţie autentică.

Alături de sute de mii sau poate milioane de manipulaţi, mă încăpăţânez să cred că românii nu au votat pentru dezincriminarea abuzului în serviciu şi nici pentru modificarea codurilor penale prin ordonanţă de urgenţă, dată în puterea nopţii... „noaptea ca hoţii”, deşi ne-am obişnuit cu ei şi ziua şi noaptea, în ultimii 27 de ani.Mă încăpăţânez să cred că rezultatul alegerilor, oricât ar fi de categoric, nu dă unui guvern un cec în alb şi nu vreau să accept că democraţia s-ar reduce doar la eventuala participare la vot din patru în patru ani. Manipulat cum sunt, mă încăpăţânez să nu plec capul la gândul că avem o Constituţie călcată în picioare de „cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice şi [...] [care ar trebui să răspundă] de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin” (art. 54, alin. 2).

Mă încăpăţânez să cred că România este astăzi mai unită decât oricând şi că niciun cetăţean român nu doreşte să gireze furtul din banul public. Mai cred, aşa cum am scris pentru Euronews, că România acestor zile poate fi un exemplu pentru întreaga lume.

Sunt un bolnav de România. M-am întors acasă acum un an, după 12 de ani de studiat şi muncit în SUA. Am stat de vorbă cu lumea care m-a întrebat de „al cui sunt” şi ce-am făcut până acum în viaţă. Am făcut un rezumat al criteriilor de admitere la universităţile din SUA. Am dat seamă cu privire la procesul de selecţie la instituţiile internaţionale din Washington. Am transmis copii după diplome. Am răspuns tuturor acuzaţiilor şi inepţiilor, deşi mulţi prieteni m-au sfătuit să nu-mi pierd timpul cu asta. Am făcut-o pentru că sunt conştient că trăim în epoca post-adevăr şi într-o societate măcinată de deziluzii, de invidie şi de maladia scepticismului cronic. Am făcut-o pentru oamenii de bună credinţă cărora încă le pasă de adevăr şi vor să gândească cu propria lor minte. Pentru că îi respect.

Romania fierbe. Pe buna dreptate si pentru dreptate, sute de mii de oameni au iesit in strada in toata tara. Infama OUG 13 are destui beneficiari directi, dar exista si un beneficiu indirect pentru PSD-ALDE in tot vacarmul ultimelor zile: abaterea atentiei opiniei publice de la situatia economica a Romaniei. Dupa impardonabilele erori din ultimele saptamani, Guvernul Grindeanu se apara si se lauda cu orice ocazie cu masurile din programul de guvernare care „produc deja efecte”. Din pacate, are dreptate, iar pe termen mediu si lung vom avea o noua specie pe cale de disparitie in Romania: antreprenorul.

Dupa alegeri, PSD a intrat intr-o noua competitie – aceea cu el insusi. A venit timpul sa livreze: conform generosului program de guvernare 2017-2020, asta inseamna, concomitent, scaderi de taxe si cresteri salariale. A inventat Liviu Dragnea o vraja sau este vorba de o noua culme a populismului?

Sa facem un inventar. Primele masuri au fost luate deja: cresterea salariului minim, gratuitati si burse sporite pentru studenti si elevi, gratuitati la CASS pentru pensionari si eliminari de impozite. Si urmeaza, chipurile: eliminarea impozitului pe venit pentru medici, IT-isti cu studii medii si angajati care au un salariu de cel mult 2.000 lei/luna brut, iar pentru cei care au un salariu mai mare de 2.000 de lei, reducerea impozitului de la 16% la 10%; de asemenea, reducerea numarului de contributii platite de catre salariati de la sase la doua, respectiv pastrarea doar a CAS si CASS (cele patru contributii eliminate urmand sa fie platite de la bugetul de stat); reducerea la 0% a impozitului pe terenul agricol, cu exceptia cazului in care terenul este nelucrat doi ani la rand (caz in care proprietarii vor fi obligati sa plateasca 100 de lei/ha de la 1 ianuarie 2018); si eliminarea de la 1 ianuarie 2018 a impozitului pe autoturisme (cc <1.600 cm cubi), motociclete, microbuze, autobuze, tractoare, remorci, autovehicule de transport.

Si, daca nu v-ati saturat, lista lui Liviu Dragnea continua: scutirea de impozit pe 10 ani pentru centrele de cercetare – dezvoltare; introducerea de la 1 martie 2017 a unui impozit de 1% pe cifra de afaceri pentru microintreprinderi; eliminarea de la 1 ianuarie 2018 a impozitului pe dividende; scaderea TVA-ului la 18% de la 1 ianuarie 2018; eliminarea TVA pentru vanzarea de locuinte la 1 martie 2017; pentru familiile cu venituri sub 5000 de lei/luna, deduceri de 1.600 de lei/an pentru fiecare copil; etc. Toate bune si frumoase, mai ales pentru cresterea consumului pe termen scurt si mediu, dar de unde bani?

Democracy is under attack in many parts of the world today. Economic hardship, growing inequality, youth unemployment, and widespread corruption have led to sweeping disillusionment with politics as usual. The growing gap between regular citizens and politicians has unleashed the dangerous forces of populism, xenophobia, and isolationism, even in established democracies. In this grim global context, Romania offers a surprising glimmer of hope.

Over the last four days, the world has witnessed Romania’s largest protests since the 1989 Revolution. For the hundreds of thousands of Romanians in the streets of Bucharest, all across the country, and in the diaspora, this protest is a matter of principle and started as a spontaneous reaction to the current government’s abusive attempt to roll back the fight against corruption. On January 31, in the dead of night, the social-democratic cabinet passed an emergency ordinance that decriminalizes abuse of power for a range of instances, including for all damages of up to 200,000 lei (roughly 45,000 EUR). Other measures include reducing prison sentences and weakening provisions around conflicts of interest and whistleblowing. Among the beneficiaries are top leaders of the ruling party currently under investigation and numerous local politicians already serving time. The blatant injustice of the ordinance and the government’s dismissive attitude toward the public outcry have struck a chord with ordinary Romanians, who have pledged to protest every night until justice is restored.

Recent, am sărbătorit 8 ani de la prima Gală a Ligii Studenţilor Români din Străinătate. A fost un proiect pe care l-am inițiat alături de câțiva amici dragi şi care s-a transformat în ultimii opt ani de zile în cea mai mare organizație românească globală. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită în România, au fost pe parcurs și voci care ne-au acuzat de elitism, într-o societate în care aproape nimeni nu mai crede în bune intenții.

Rezultatele Ligii vorbesc de la sine și, totodată, continui să cred că tinerii români plecați la studii peste hotare ar putea fi o resursă strategică pentru România – fie prin brain regain (a se vedea strategia propusă de LSRS – SMART Diaspora), fie chiar de acolo de unde studiază sau profesează după absolvire. Între altele, aceștia pot adapta în România experiențe și bune practici din sisteme performante, meritocratice. Probabil cele mai importante beneficii ale unei asemenea „infuzii” s-ar resimți în sistemul universitar românesc.

În cele ce urmează, pe baza experienței personale de la universitățile Stanford și Harvard din Statele Unite, aduc în discuție câteva posibile soluții la problemele cu care se confruntă instituțiile de învățământ superior din România. Sunt pe deplin conștient că aceste propuneri trebuie analizate, dezbătute și cumpănite atent. Mai știu că există încă lideri autentici și performanțe remarcabile în universitățile românești și, de altfel, cunosc astfel de exemple ca doctorand bursier în cadrul ASE București. Totuși, așa cum se întâmpla la toate nivelurile școlii românești, aceste exemple pozitive confirmă reguli de care nu putem fi mândri. Mai e (suficient) loc de mai bine.

Iar curge cerneală zilele astea pe tema (anti)corupţiei româneşti. Iar zbiară diverşi „experţi” cu intrare în studiourile de televiziune. Iar ne pomenim cu declaraţii halucinante de la lideri politici români, care s-au trezit, cu de la sine putere, că nu mai vor să coopereze în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV). „Toate-s vechi şi nouă toate”, cu atât mai mult în noua epocă „post-adevăr”, în care oricine poate spune orice atât la televizor, cu un CNA compromis, cât şi pe internet, unde nu există nicio regulă în general (nu doar în România).   Pe scurt, am aflat ieri că România se află pe locul 57 în clasamentul Indicelui de Percepţie a Corupţiei, marca Transparency International – pe locul 4 din coadă la nivelul UE, depăşiţi doar de Italia, Grecia şi Bulgaria (şi la egalitate cu Ungaria). Aparent, o îmbunătăţire a scorului, însă mai degrabă minoră (patru puncte faţă de 2012). Concluzia prudentă ar fi că avem de-a face cu o percepţie a corupţiei în stagnare sau în uşoară scădere, ceea ce este rezonabil în contextul eforturilor DNA/ANI din ultimii ani. Tot ieri a fost dat publicităţii cel mai recent raport din cadrul MCV – atât raportul de progres, cu o listă foarte clară de recomandări, cât şi raportul tehnic. 

Aseară am fost în stradă. Nu m-a plătit nimeni, nu m-a rugat nimeni. Pur şi simplu ştiu că o democraţie înseamnă lupta fiecăruia dintre noi, zi după zi, pentru principii şi valori. Şi pentru acel „LI-BER-TA-TE” din decembrie 1989, scăldat în sânge, fără de care astăzi n-am putea striga nici pentru noi, nici pentru alţii.

Ca mulţi alţi români care au fost ieri acolo, între care Moise Guran şi Tudor Chirilă, nu m-am pregătit cum ar fi trebuit pentru vânt şi frig. Fără mănuşi, fără căciulă sau „calala”, cum zice fiică-mea la un an jumate. Am ieşit mai mult pentru ea decât pentru noi. Cumva am ajuns la vorbele bunicilor şi părinţilor noştri din 1989: „măcar vouă să vă fie bine de-acum încolo, mamă...” Am ajuns în stradă după ce un bun prieten şi coleg din PACT, Cristian-Mihai Dide - culmea, de la Teleorman - a intrat cu două cartoane mari la noi în birou ieri pe la ora 16. Le-am inscripţionat împreună, în grabă şi cu zumzet de markere, de parcă eram la grădiniţă, vorba lui Dide. Pe-al lui a scris: „Ministru' cu plagiat/ TREBIE remaniat" (nu, nu e nicio greşeală). Pe-a mea am scris: „Acasă-i cald şi bine, dar eu strig şi pentru tine” (tot inspiraţia lui Dide). Şi-am pornit. La protest foarte mulţi au venit spre noi să se pozeze cu cele două mesaje.

Ieri, am primit un mail de la Donald J. Trump. Este semnat de el şi trimis de la adresa oficială a conducerii Partidului Republican. Scopul mailului este completarea unui chestionar privitor la prioritățile pe care mi le doresc de la noua conducere a SUA. În mod evident, același mesaj a fost transmis către milioane de americani. În ceea ce mă privește, nu sunt cetățean american și nu m-am numărat printre simpatizanții Partidului Republican sau a Partidului Democrat, dar totuși am primit acest mail. Redau mai jos conținutul mesajului tradus în română:

„În 10 zile, Guvernul tău va lucra din nou pentru TINE. Întrucât Camera, Senatul şi Casa Albă vor fi TOATE sub controlul Republicanilor, e timpul ca tu să ne ajuți să prioritizăm proiectele pe care le vom trece adopta în 2017 to make America great again! Ziua Inaugurării se apropie şi vreau să mă apuc de treabă imediat după ce voi depune jurământul. Vreau să fiu sigur că-mi încep mandatul luptând pentru tine şi pentru rezolvarea problemelor care te interesează – şi că fac asta în ordinea pe care o vrei tu.

De la ieșirea din mlaștina corupției până la abrogarea şi înlocuirea Obamacare, reducerea birocrației, reformarea sistemului fiscal nefuncţional, construirea zidului și reducerea deficitului fiscal, sunt multe de făcut pentru a ne repara ţara, dar trebuie să stabilim prioritățile. Merg la Washington să fac deal-uri în beneficiul cetățenilor americani, să redau americanilor locurile de muncă, să repornesc energia americană şi să întăresc întreaga Americă. Dar am nevoie de tine să-mi spui ce proiecte să adopt ca reprezentant al tău la Casa Albă. Te rog completează chestionar cu prioritățile pentru 2017.

Mulțumesc,

Donald J. Trump”

Finalul de an înseamnă şi un moment de bilanţ pentru fiecare dintre noi. Pentru mine, 2016 este anul în care am candidat pentru prima oară la o funcţie publică în România. La Neamţ, ca independent susţinut de PACT (Platforma Acţiunea Civică a Tinerilor) pentru Camera Deputaţilor. 

Experienţele din stradă alături de oameni sunt o lecţie despre cum arată de fapt România şi cât de diferită este faţă de cum ne-o prezintă politicienii, „liderii” de opinie şi cei ce influenţează astăzi discursul public. Sper că aceste însemnări vor fi utile pentru toţi acei Don Quijote care vor să (mai) schimbe ceva în ţara noastră. Iar mesajul principal rămâne: nu renunţaţi nicio clipă, chiar dacă e cumplit de greu.

Timp de trei luni am luat la pas tot judeţul Neamţ, locul copilăriei mele, alături de colegul meu Andrei Carabelea (independent pentru Senat) şi împreună cu o echipă de voluntari veniţi din toată ţara. Am fost din casă în casă, am stat sute de ore în stradă în dialog cu cetăţenii, am fost în mai toate târgurile şi pieţele din judeţ. Am vorbit, pe bune, cu zeci de mii de oameni, conştienţi fiind că aşa se face o campanie corectă şi că era oricum singura noastră şansă într-o competiţie inegală cu partidele politice.

Rezultatele obţinute au depăşit toate aşteptările: a fost cel mai bun scor (ca %) obţinut de un independent la nivelul întregii ţări (aproape 4%). În Piatra Neamţ am fost a treia forţă politică după PSD şi PNL, obţinând 10%, cât PMP şi ALDE la un loc. La nivel de judeţ am strâns mult mai multe voturi decât a luat fiecare candidat în parte pe listele (marilor) partide. Desigur, n-am reuşit să schimbăm istoria care ne spune că niciodată nu a fost ales un independent la Camera Deputaţilor (la Senat a fost o singură excepţie prin Antonie Iorgovan în 1990). Chiar şi aşa, 6500 de voturi în Neamţ au însemnat „un miracol”, după cum s-a exprimat un contracandidat. 6500 de voturi într-un colţ de Românie profundă unde PSD-ul a luat 53%, într-un judeţ predominant rural (65%), cu cele mai mici salarii din ţară şi, mai mult, judeţul de unde cei mai mulţi locuitori (ca %) au plecat la muncă în străinătate.