În urma alegerilor de duminica aceasta, Franța are de făcut o alegere. Este o alegere notabilă pentru viitorul său şi decisivă pentru viitorul Europei. Scrutinul din 7 mai 2017 este probabil cel mai important din istoria celei de-a 5-a Republici. El va opune doi candidați considerați anti-sistem, din afara partidelor tradiționale: Marine Le Pen şi Emmanuel Macron. După cum bine remarcă Alexandra de Hoop Scheffer şi Martin Quencez într-un material pentru German Marshall Fund, ambii se declară profund nemulțumiți de actuala stare de fapt. Ambii propun schimbări profunde pentru Franța. Ambii se definesc drept singura „alternativă la alternanţă”.

Dar asemănările dintre cei doi se opresc aici. Viziunile lor despre schimbarea Franței sunt diametral opuse. Avem doi candidați pe care nu îi unește mai nimic, nici ca background politic, nici ca discurs, ceea ce duce la o polarizare aproape fără precedent a societății franceze. Vorbim pe de-o parte despre conducătoarea unui partid care s-a consolidat drept a treia forță politică a Franței, aflată la a doua candidatură la alegerile prezidențiale.

Figură consacrată a politicii franceze, aceasta are un deceniu de politică în spate, plus alte câteva moștenite de la tatăl său, Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Național, mișcarea de extremă dreapta anti-occidentală. Marine Le Pen este o candidată care promovează un program utopic şi iresponsabil, anti-UE, anti-NATO, anti-globalizare şi un discurs al urii, al închiderii, al naționalismului exacerbat, care îi transformă pe imigranți în țapul ispășitor pentru problemele Franței. De cealaltă aparte, Emmanuel Macron este tot ceea ce Marine Le Pen nu este: un liberal, un apărător al valorilor europene şi adept al întăririi și reformării UE, pro-NATO, un globalist, adept al deschiderii şi al toleranței. Independentul centrist este o figură nouă în politică, care deși a fost ministru al economiei într-un Guvern politic, cel socialist, este mai curând un „tehnocrat” cu o carieră solidă în spate, în domeniul investment banking-ului.

În cadrul unei dezbateri organizate de Institutul Brookings din Washington, senatorul american Chris Coons a pus o întrebare fundamentală pentru viitorul politicii externe a SUA şi al relaţiilor internaţionale în general: suntem în război cu Rusia?

Înainte de a da un răspuns, îndeamnă acesta, haideţi să privim puţin faptele. În 1950, un raport al serviciilor de informaţii americane comandat de preşedintele Truman a arătat care erau obiectivele Uniunii Sovietice la început de Război Rece. Primul era „distrugerea unităţii ţărilor occidentale şi izolarea Statelor Unite”. Al doilea era „înstrăinarea cetăţenilor occidentali faţă de propriile guverne” pentru a sabota puterea democraţiilor din Vest. Chiar dacă au trecut de atunci mai mult de 60 ani, iar Războiul Rece s-a încheiat, regimul actual al lui Vladimir Putin pune în aplicare la virgulă sarcinile trasate de înaintaşii săi bolşevici. 

Cu toate acestea, subliniază Chris Coons, nu avem de-a face cu un nou Război Rece, ci cu un nou tip de război: un război-hibrid, nedeclarat şi care face uz de arme neconvenţionale: propagandă, dezinformare şi sprijinarea discretă sau pe față a tuturor partidelor iliberale sau autoritare. Acesta nu (mai) este un război între naţiuni, ci un război între autoritarism şi democraţie. Între lanțuri și libertate.

Toată această stategie a războiului-hibrid face parte din noua doctrină militară adoptată de regimul Putin – „doctrina Gherasimov”, numită astfel după un articol scris în 2013 de Valeri Gherasimov, pe atunci şeful Statului Major al Rusiei. „În secolul al XXI-lea, am remarcat o tendință de estompare a graniței dintre starea de război și cea de pace. Războaiele nu mai sunt declarate și, odată începute, se desfășoară după un tipar neobișnuit”, scria acesta într-o publicație a armatei.

„Regulile de război însele s-au schimbat. Rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice a crescut și, în multe cazuri, aceste mijloace au o eficiență mai mare decât puterea armelor. Metodele aplicate într-un conflict se concentrează mai mult în direcția utilizării la scară largă a măsurilor politice, economice, informaționale, umanitare, ținându-se cont de potențialul de protest al populației”, adăuga Valeri Gherasimov.

Pe agenda publică a lumii în general şi a Europei în mod special, evoluţia Uniunii Europene redevine o temă de interes central. De data aceasta, în contexul Brexit şi al discursului populist în ascensiune, miza este însăşi supravieţuirea UE.

Forţată să dea un răspuns, Comisia Europeană a venit cu cinci scenarii de continuare a proiectului european, dintre care o variantă tot mai vehiculată a fost aceea a Europei cu mai multe viteze, dezbătută de ceva timp în interiorul Uniunii şi agreată de Franţa şi Germania, dar şi de preşedintele CE, Jean-Claude Juncker. 

Astfel, integrarea se va produce în funcţie de capacitatea şi dorinţa fiecărui stat membru, iar regimurile eurosceptice vor fi putea fi eliminate din procesul de luare a deciziilor. Pe de altă parte, va fi limitat şi accesul acestora la instrumentele de dezvoltare, precum fondurile europene, împingându-le într-un soi de periferie politică. Pot exista politici comune la care nu toate statele trebuie să participe, având opţiunea „opt-out”; de altfel, există deja exemple în acest sens, cum ar fi cazurile Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei, care sunt exceptate de la aplicarea deciziilor din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne sau nu adoptă moneda euro şi nu fac parte din Spaţiul Schengen, fie pentru că nu doresc, fie pentru că nu îndeplinesc condiţiile necesare. Aşadar, Europa cu mai multe viteze există deja, dar nu este pe deplin instituţionalizată, cercurile concentrice – şi criteriile de trecere de la un cerc la altul – nefiind clar definite.

Dintr-un reflex provincial sau din vechea temere că „rămânem de căruţă”, clasa politică din România a criticat la unison scenariul Europei cu mai multe viteze, invocând tocmai riscul creării mai multor categorii de membri. Dar direcţia UE pare să fie stabilită. Pe 25 martie, în ziua în care s-au împlinit 60 de ani de la tratatul care pune bazele Uniunii Europene, liderii celor 27 de state membre au semnat o declaraţie comună care vorbeşte despre o Europă cu ritmuri şi intensităţi diferite, care respectă dreptul tuturor de a se alătura cooperării consolidate. A fost un compromis unanim acceptat, în care sintagma de „Europă cu mai multe viteze” a fost evitată, dar posibilitatea diferenţierii gradelor de integrare se menţine. Lucrările recentului Forum de la Bruxelles au indicat clar aceeaşi direcţie, chiar fără nuanţările din discursul public european. De urmărit şi rezultatele alegerilor din acest an din Franţa şi Germania, „motoarele” UE.

În ultimele luni, „generozitatea” inconştientă a Guvernului, care scade taxe, măreşte salarii şi pensii şi se aşteaptă la niveluri record de creştere economică a dat naştere unor numeroase dezbateri în spaţiul public despre sustenabilitatea acestor măsuri. Logica economică şi realitatea din calcule îl îngrijorează chiar şi pe ministrul de finanţe Viorel Ştefan, dar „şeful” său Liviu Dragnea îl tratează ca pe un eretic. Îndoielile sale sunt puse pe seama faptului că acesta nu crede suficient de mult în litera sfântă a programului de guvernare.

În plină dezbatere despre nivelul salariilor din România, deficit bugetar şi creştere economică, un studiu ne arată care este marea provocare căreia va trebui să-i facem faţă: productivitatea muncii. Concluziile: multinaţionalele au o productivitate de trei ori mai mare decât firmele româneşti, datorită investiţiilor în tehnologie. Secole de teorie economică confirmă că inovarea – inclusiv prin transferul de tehnologie din alte state, pe termen scurt – este singura cale pentru creșterea productivității individuale. 

În plus, deşi salariul mediu a crescut de trei ori din 2004 până în prezent, productivitatea a crescut doar de două ori. Fără acoperire în economia reală, creșterea salariilor riscă să fie doar nominală, nu și reală. Adică mai multe bancnote dar mai puțini „bani” în buzunarele românilor. 

În acest moment, trei miliarde de oameni sunt online. În ultimul minut au avut loc patru milioane de căutări pe Google. Tot în acest minut, peste 400 de ore de conţinut video a fost încărcat pe net.

Sunt câteva date care ne arată că lumea, aşa cum o ştim, suferă schimbări profunde chiar sub ochii noştri. Suntem în pragul unei revoluţii tehnologice, iar o nouă eră industrială, a patra, stă să înceapă. Cum am putea defini această nouă eră? O eră a acţiunii. Acesta a fost şi motto-ul Forumului de la Bruxelles de anul acesta organizat de German Marshall Fund (GMF). GMF este un think tank de importanţă globală care promovează cooperarea dintre America de Nord şi Europa pe linia Planului Marshall de după cel de-al doilea Război Mondial. Fondat în anii 70, German Marshall Fund finanţează proiecte pentru consolidarea cooperării transatlantice. Forumul anual al GMF este un eveniment de talie mondială, care aduce în atenţia publică principalele provocări ale lumii şi reuneşte lideri europeni şi americani marcanţi. Ediţia din acest an, la care am avut onoarea să particip ca parte a programului Young Professionals Summit, s-a bucurat de prezenţa unor vorbitori ca Senatorul John McCain, europarlamentarul Guy Verhofstadt, scriitorul Walter Russel Mead, sau Brad Smith, preşedintele Microsoft. A fost un eveniment de cu totul remarcabil, cu o organizare impecabilă, intens, interactiv şi cuprinzător. Zecile de ore petrecute alături de sute de experţi globali au oferit participanţilor o imagine coerentă asupra provocărilor cu care se confruntă lumea de azi şi asupra posibilelor soluţii. Vă împărtăşesc câteva dintre acestea.

Zilele trecute am zburat de la Milano la Bucuresti si am avut norocul sa prind cer senin, asa ca am avut ocazia sa vad aprox 500 de km din Romania de la Sud Vest la Sud Est de la aprox 10km altitudine (din cate stiu cam pe la altitudinea aia se plimba avioanele de linie, dar s-ar putea sa gresesc). Lucram pe laptop si instinctual am scos capul pe geam. Am stiut si simtit ca vad Romania deoarece Dunarea se impunea chiar si de la 10000m altitudine. Am inchis laptopul si jumatate de ora am privit si am facut poze. Eram profund recunoscator pentru ocazia de a vedea Romania in toata spleondoarea ei, de a vedea dealuri unul dupa celalalt cu asezari parca perfect imbinate in peisaj. Am vazut si crestele Carpatilor in departare, incarcate de zapada.

Am vazut insa si multe focuri de padure si chiar si din avion am vazut lipsa infrastructurii. Da, saracia se vede si din avion, oricine a privit pe geam Italia sau Austria si a comparat-o cu Romania sunt sigur ca a observat ordinea si infrastructura de invidiat din primele 2 tari mentionate si opusul in Romania.

Cristian Mihai Dide este un om al principiilor. Atunci când se simte înşelat, vrea ca vinovatul să plătească. Fiind antreprenor, ştie că toţi clienţii săi sunt atenţi la cum şi pe ce este cheltuit fiecare leu. Şi pentru că plăteşte taxe şi impozite la buget, vrea să ştie cum şi pe ce sunt cheltuiţi banii săi.

În ultima lună, Cristian Mihai Dide a văzut cu ce s-au ocupat demnitarii plătiţi din bani publici: dau ordonanţe care să legalizeze hoţia, fac legi care să-i graţieze pe corupţi sau ameninţă protestarii cu mitraliera. Prin urmare, Cristian Mihai Dide a decis că nu este mulţumit de modul în care sunt cheltuiţi banii cu care contribuie la bugetul de stat. El nu se mai simte reprezentat de acest Guvern, care nu lucrează pentru cetățenii României, ci pentru o mână de corupţi. De aceea, Cristian Mihai Dide este unul dintre oamenii curajoși care şi-au mutat biroul în Piaţa Victoriei. Va rămâne acolo până când Guvernul actual va pleca. Care a fost însă reacţia autorităţilor la protestele sale pașnice și decente? Amenzi, ameninţări, abuzuri şi jigniri. Din prima zi până în prezent. 

Un om precaut şi cu respect faţă de legi, a anunţat Primăria în legătură cu protestul său paşnic. În termenul cerut de celebra lege 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice – o lege care ar trebui contestată la CCR cât mai urgent. Răspunsul la solicitarea lui Cristian Mihai Dide a venit de la viceprimarul Capitalei, domnul Aurelian Bădulescu, cel care ne-a anunţat că există un aparat care poate preveni seismele cu cu patru ore înainte. În cadrul audienței de acum câteva săptămâni, acest distins reprezentant al bucureștenilor s-a arătat deranjat și surprins că se dorește continuarea protestelor, întrebându-l pe Cristian Mihai Dide cum își permite să stea în Piață. I s-a răspuns că are o afacere proprie, care merge înainte. Domnul Bădulescu nu s-a lăsat, întrebându-l pe Cristian Mihai Dide dacă este „stăpân de sclavi.”

Semnele Babelor şi Moşilor din ultimele zile sunt tot mai clare: vremea ca vremurile. Iar dacă nu facem ceva acum, ne aşteaptă vremuri tot mai sumbre.

Ultimele declaraţii ale ministrului Justiţiei, Tudorel Toader, privind evaluarea şefei DNA şi a Procurorului General, cu tot cu tot cu evocarea posibilităţii demisiei acestora, precum şi decizia CCR prin care niciun ministru nu poate fi tras la răspundere pentru un act normativ adoptat ilegal ne arată că actuala majoritate parlamentară a declanşat un război de gherilă împotriva justiţiei din România. Ordonanţa 13 a fost doar un prim asalt al unei bătălii lungi şi dure, purtate cu întreg arsenalul din dotare: iniţiative legislative, ştiri false, manipulări de manual, dat vina pe conspiraţii mondiale (Soros), pe străini (multinaţionalele, bată-le vina, americanii, nemţii etc.) şi pe grupuri oculte (servicii, masoneria reptiliană etc.).

Dincolo de tot acest zgomot, toţi românii ar trebui să-şi pună câteva întrebări simple şi de bun simţ. Oare cum îşi permit cei care conduc România să atace tocmai statul de drept, într-o ţară încă profund coruptă, cu o democraţie încă palidă şi fragilă? De unde şi până unde a devenit asta prioritatea zero a guvernării reprezentative în România? Oare există cineva care îşi închipuie că măsurile îndreptate împotriva justiţiei fac un bine poporului român şi nu sunt, de fapt, o dedicaţie pentru acelaşi grup de infractori care ne conduce, într-o formă sau alta, de 27 de ani? Şi mai ales cum ne ajută pe noi, muritorii de rând, asaltul politicienilor împotriva corupţiei? Oare vom trăi mai bine sau mai rău? Oare vor fura mai mult sau mai puţin ca în ultimii ani? Oare îi va mai deranja cineva pe subiectul imenselor averi nejustificate? Şi, în acest context, oare câţi dintre cetăţenii României, inclusiv dintre votanţii PSD-ALDE, susţin acest atac la adresa justiţiei? Oare n-ar fi cazul ca fiecare dintre noi să-şi asume un răspuns la întrebarea: suntem sau nu suntem un popor de hoţi? Ar fi bine să aflăm cât mai curând.

Ultimele declaraţii ale ministrului Justiţiei, Tudorel Toader, privind evaluarea şefei DNA şi a Procurorului General, cu tot cu tot cu evocarea posibilităţii demisiei acestora, precum şi decizia CCR prin care niciun ministru nu poate fi tras la răspundere pentru un act normativ adoptat ilegal ne arată că actuala majoritate parlamentară a declanşat un război de gherilă împotriva justiţiei din România. Ordonanţa 13 a fost doar un prim asalt al unei bătălii lungi şi dure, purtate cu întreg arsenalul din dotare: iniţiative legislative, ştiri false, manipulări de manual, dat vina pe conspiraţii mondiale (Soros), pe străini (multinaţionalele, bată-le vina, americanii, nemţii etc.) şi pe grupuri oculte (servicii, masoneria reptiliană etc.). Dincolo de tot acest zgomot, toţi românii ar trebui să-şi pună câteva întrebări simple şi de bun simţ. Oare cum îşi permit cei care conduc România să atace tocmai statul de drept, într-o ţară încă profund coruptă, cu o democraţie încă palidă şi fragilă? De unde şi până unde a devenit asta prioritatea zero a guvernării reprezentative în România? Oare există cineva care îşi închipuie că măsurile îndreptate împotriva justiţiei fac un bine poporului român şi nu sunt, de fapt, o dedicaţie pentru acelaşi grup de infractori care ne conduce, într-o formă sau alta, de 27 de ani? Şi mai ales cum ne ajută pe noi, muritorii de rând, asaltul politicienilor împotriva corupţiei? Oare vom trăi mai bine sau mai rău? Oare vor fura mai mult sau mai puţin ca în ultimii ani? Oare îi va mai deranja cineva pe subiectul imenselor averi nejustificate? Şi, în acest context, oare câţi dintre cetăţenii României, inclusiv dintre votanţii PSD-ALDE, susţin acest atac la adresa justiţiei? Oare n-ar fi cazul ca fiecare dintre noi să-şi asume un răspuns la întrebarea: suntem sau nu suntem un popor de hoţi? Ar fi bine să aflăm cât mai curând.

Recent, anunțul Ministrului Muncii conform căruia salariile de la stat de până în 4000 lei se vor dubla, iar cele peste acest prag vor creşte cu 40% a produs rumoare în mediul economic din România. Măsura Guvernului ar provoca anomalii pe piața muncii şi ar destabiliza-o serios. 

De exemplu, un paznic, un fochist sau o spălătoreasă angajată la stat ar câștiga cât un specialist IT în mediul privat. Ulterior, Lia Olguța Vasilescu a revenit asupra declarației, susținând că doar salariile mici se vor dubla, până în 2021.

Este un exemplu relevant pentru modul în care cabinetul Grindeanu găsește de cuviință să guverneze această ţara. Pe formă: promisiuni fără acoperire, răzgândiri şi invocarea aproape obsesivă a programului de guvernare. Pe fond, politica economică vizează în mod evident o creștere bruscă a pensiilor şi salariilor care i-a determinat pe majoritatea specialiștilor să-şi pună semne de întrebare cu privirea la sustenabilitatea acestor măsuri. 

Or, sustenabilitatea este tocmai factorul cel mai îngrijorător pentru mediul economic românesc. Fiecare astfel de măsură înseamnă presiune în plus pe antreprenori şi pe cei care muncesc şi plătesc taxe. Vreo 5 milioane de oameni, grosso modo. Ei sunt cei care vor achita nota de plată tot mai încărcată de „bunăvoința” Guvernului Grindeanu. La o populație de 19 milioane de locuitori, cifra este îngrijorător de mică. Pentru orice guvernare responsabilă, preocuparea principală ar trebui să fie dezvoltarea strategică a acestei baze de contribuabili: mai multe locuri de muncă, creșterea gradului de ocupare şi productivitate individuală crescută.

Protestele din ultima lună din România au reprezentat deşteptarea unei generaţii. O generaţie care a dat semne că este vie încă din timpul mişcărilor de stradă împotriva proiectului Roşia Montană, a cărei voce s-a auzit puternic la manifestaţiile provocate de tragedia #Colectiv şi care s-a trezit definitiv odată cu protestele din acest an.

Proteste care nu au avut şi nu au nevoie de lideri şi nici de „reprezentanţi”. Strada se reprezintă singură fără alte comentarii – prin acţiuni, prin mesaje, prin gesturi. Cu toate acestea, protestele din ultimele şase săptămâni au scos la iveală poveşti remarcabile, cu protagonişti mai puţin cunoscuţi, care merită spuse şi date mai departe drept exemple de implicare civică. Una dintre aceste poveşti este cea a colegului şi prietenului meu de la Teleorman, Cristian-Mihai Dide.

El este unul dintre protestatarii care şi-au mutat biroul în Piaţa Victoriei. Dide lucrează zi după zi din faţa Palatului. Aici un live video din 27 februarie. Dide rămâne cu ochii pe ei pentru că aşa ne-au forţat cei care n-au înţeles nici până azi, nici în ultimul ceas, că sunt acolo să ne reprezinte. Dide nu pleacă din Piaţă până nu pleacă şi actualul Guvern, care şi-a pierdut iremediabil credibilitatea după „noaptea hoţilor”. Dide are cu el apă, mâncare, un laptop şi mai multe pancarte. Pe cea mai mare dintre ele, întinsă zilnic pe asfaltul din Piaţa Victoriei, scrie cu litere de-o şchioapă, vizibile, fără doar şi poate, şi din spatele geamurilor de la Palat: „Respectăm votul dat şi cerem guvern nou, competent şi curat”. Mesaj afişat prima dată pe 7 februarie. Un mesaj care spune totul. Un mesaj de bun simţ. Un mesaj pentru democraţie. Un mesaj firesc într-o ţară în care firescul a devenit ceva bizar.